Povestea casei începe în anul 2017, dar înainte de povestea casei este povestea noastră, a familiei Grancea. A fost odată o olteancă și un ardelean … s-au plăcut și s-au luat, iar ca orice tânără familie nou întemeiată, s-au gândit ce le-ar plăcea să ofere copiilor lor viitori.

   Ne-am început viața în doi la oraș, în capitala zgomotoasă și aglomerată, dar știam că undeva lângă Făgăraș, în mijlocul țării,  exista o casă nelocuită de mulți ani, a bunicilor lui Alexandru, care aștepta să o luăm în primire (nu, încă nu este vorba de Casa Boierului Comanici). După câteva vizite, ne-am îndrăgostit de sat și zonă,și am hotărât că ar fi un loc uimitor măcar pentru vacanțele și copilăria copiilor noștri; ne-am dorit să trăiască și ei aceleași emoții ale unei vacanțe la țară, în natură, printre animale și am renovat casa pentru folosul propriu.

  Odată ce am avut un loc al nostru potrivit pentru a sta și am putut veni mai des în zonă, am început să ne implicăm mai mult în viața culturală și socială a satului. Împreună cu sătenii și preotul, s-a reușit realizarea Muzeului etnografic al Satului, s-au realizat expoziții de fotografii în diverse muzee din țară, dar și în Veneția Italiei, s-au reînviat vechile obiceiuri și tradiții, s-au organizat brunch-uri și șezători, dar mai mult decât atât, s-a reușit publicarea Monografiei Satului, ce fusese scrisă în urmă cu 50 de ani, dar ramasă nepublicată, monografie din care am putut afla despre istoria Satului și familiile de boieri ce existaseră cândva aici.

   Și acum începe povestea Casei Boierului Comanici. Într-o zi am văzut o plăcuță de anunț de vânzare a ceea ce știam că este cea mai veche casă din sat, ce păstra încă arhitectura vernaculară. Arăta într-o stare deplorabilă, acoperișul parțial căzut, pereții fisurați și oricine ar fi achiziționat-o ar fi demolat-o. Am simțit că trebuie să o cumpărăm, să o salvăm noi, ca și când o voce ne “chema” către această casă. După câteva peripeții în a afla cine o vinde și fără a avea nici o idee ce vom face cu ea, am reușit să devenim proprietarii casuței. Am contactat arhitectul Horațiu Vasilescu pentru a ne face o evaluare în vederea listării acesteia ca Monument Istoric, și, după doi ani de muncă, acest lucru s-a reușit, spre bucuria noastră. În timpul procesului a trebuit să facem un studiu istoric, descoperind astfel o istorie uitată a Satului și a multor familii de aici, care au făcut parte acum câteva sute de ani din mica nobilime românească ce apăra Cetatea Făgărașului. Datorită perioadei comuniste, când multe familii cu origini “nesănătoase” erau trimise la muncă forțată, li se luau toate posesiunile sau erau chiar omorâți, majoritatea oamenilor si-au distrus documentele de înnobilare și au încetat să mai vorbească copiilor și nepoților despre trecut, astfel că majoritatea sătenilor astăzi nu mai știau nimic din trecutul lor sau despre strămoșii lor. În cercetările noastre istorice am descoperit că Veneția de Jos era în secolul XVIII satul cu cei mai mulți boieri din Țara Făgărașului, de aici venind apoi și ideea înființării Muzeului Boierilor Veneției Făgărașului, un mic muzeu de istorie locală dedicat acestor familii nobile române ce au trăit în satul nostru.

    Am fost destul de norocoși să mai gasim în sat 5 diplome de înnobilare originale, pentru 4 familii diferite, datate între anii 1630 și 1700, un lucru cu care puține muzee de istorie din țară se pot lăuda. Aceste familii încă au descendenți până în prezent în sat.

   Ceea ce este foarte interesant este cum strămoșii noștri au “strigat” să nu fie uitați și să îi “salvăm”, și cum au “răsplătit” pe cei ce le-au ascultat chemarea. Dacă nu am fi cumparat această casă, probabil cele 2 diplome de înnobilare originale găsite aici ar fi fost distruse, și cu ele și istoria uitată a satului. Din cele 2 diplome, una aparținea familiei ce odată traise aici și rămăsese fără urmași direcți- familia Comanici, iar cealalată aparținea strămoșilor familiei ce a cumpărat casa, adică a strămoșilor noștri- familia Stoica – Grancea. Cele două familii se trag din doi frați care au trăit în anii 1600: Koman si Stoika